Am ratat șansa de a deveni programator iar acum regret

Când eram în generală, tatăl meu insista să merg la meditații la programare. M-a dus la cel mai „tare” profesor, despre care se spunea că pregătește toți olimpicii din țară. Din păcate, omul acela (și soția lui) era complet lipsit de talent pedagogic. Punea o problemă pe tablă, aștepta să o rezolvăm, vedea că nimeni nu reușea și apoi o rezolva el, fără nicio explicație. Cred că tatăl meu a cheltuit salarii întregi pe meditațiile cu acest individ, deși îi spuneam că nu e un profesor bun. Tot el se lăuda apoi cu „lotul” lui de olimpici.

Toată experiența asta m-a făcut să urăsc programarea, așa că am ales un alt domeniu, care s-a dovedit a fi o alegere proastă și m-a adus în șomaj. Între timp, colegii mei care au continuat cu programarea (fără să fi făcut acele meditații inutile) câștigă acum de 50 de ori mai mult decât mine. Sunt zile în care mă simt atât de jos încât am gânduri foarte întunecate. Simt că, oricât aș încerca, nu mai am nicio șansă să reușesc în acest domeniu, în timp ce foștii mei colegi își permit să refuze oferte de la companii uriașe fără nicio problemă.

De ce e viața atât de nedreaptă?