Povestea cu „comuniștii infiltrați care au deturnat drumul României de la capitalism”: În primul rând, nu există nicio perioadă post-1989 în care România să fi menținut politici economice comuniste în sens strict.

Dincolo de biografii și suspiciuni, istoria reală se judecă după decizii, legi, politici și rezultate. Iar acolo, lucrurile sunt mult mai clare – și mult mai incomode.

Nu a existat revenire la planificare centrală, nu a existat control al prețurilor pe termen mediu, nu a existat naționalizare inversă, nu a existat blocaj sistemic al proprietății private. Din contră. Chiar sub guvernele conduse de oameni etichetați drept „neo-comuniști” s-au pus bazele dezmembrării proprietății de stat.

Cronologia e grăitoare. Încă din 1990–1991 începe liberalizarea prețurilor, cu șocuri inflaționiste masive care lovesc direct populația – un instrument tipic tranzițiilor capitaliste rapide, nu al conservării comunismului. În 1991 apare Legea fondului funciar, care sparge proprietatea colectivă agricolă. În 1991–1992 începe destrămarea CAER-ului și orientarea explicită spre FMI și Banca Mondială. Nu sunt mișcări defensive ale unui regim care „apără comunismul”, ci pași clasici de reintegrare într-o economie de piață periferică.

Apoi vine cuponiada – probabil cel mai clar contra-argument la ideea că „comuniștii au blocat capitalismul”. Programul de privatizare în masă, lansat în anii ’90, a fost una dintre cele mai radicale forme de transfer al proprietății din Europa de Est. Nu a fost socialism mascat, ci exact opusul: o metodă grăbită, prost reglementată, care a dus la concentrarea activelor în mâinile celor cu acces la informație, capital și relații. Rezultatul n-a fost menținerea controlului statului, ci dispariția lui accelerată, adesea fără mecanisme de protecție socială sau industrială.

Întrebarea-cheie devine atunci: unde e comunismul din toată povestea asta? Unde sunt legile care apără munca împotriva capitalului? Unde sunt sindicatele cu drept real de veto? Unde sunt grevele generale care să blocheze privatizările? Unde e partidul comunist reorganizat ca forță politică serioasă? Răspunsul e simplu și brutal: nu există. Nu în anii ’90, nu în anii 2000, nu azi.

De facto, România post-revoluționară a fost una dintre țările cu cea mai slabă rezistență socială organizată la tranziția capitalistă. Sindicatele au fost rapid fragmentate, cooptate sau golite de putere. Grevele au fost episodice și defensive, niciodată capabile să impună o direcție macroeconomică alternativă. N-a existat nimic comparabil cu forța sindicală din Polonia anilor ’80–’90 sau cu compromisurile sociale din Cehia. Asta nu arată infiltrare comunistă, ci exact opusul: absența totală a unei opoziții economice coerente.

Cât despre „comunismul la putere” după Revoluție, termenul e mai degrabă o insultă politică decât o descriere analitică. A existat continuitate de cadre, da. A existat stat capturat, da. A existat clientelism, corupție și redistribuire preferențială, masiv. Dar astea nu sunt politici comuniste. Sunt trăsături clasice ale capitalismului de tranziție, mai ales în variantele periferice, unde statul devine instrument de acumulare pentru grupuri restrânse.

A spune că drumul României a fost „deturnat de foști comuniști” presupune că exista un alt capitalism, mai echitabil, care ar fi fost aplicat dacă nu intervenea acest sabotaj. Dar istoria comparată nu confirmă asta. Țările care au făcut lustrație dură, care au scos complet vechile elite, nu au ajuns la distribuții mai juste ale avuției. Au ajuns doar la alte elite, mai tinere, mai occidentale, mai bine conectate financiar.

În realitate, după 1989, România n-a avut o problemă de „prea mult comunism”, ci de prea puține frâne la reinstaurarea capitalismului. Iar faptul că, timp de trei decenii, nu a existat nicio forță politică sau socială capabilă să conteste serios proprietatea, privatizarea sau concentrarea capitalului este cea mai solidă dovadă că „amenințarea comunistă” post-revoluționară a fost mai degrabă un mit util decât o realitate istorică.

Restul e poveste. Utilă pentru vinovați simbolici. Inutilă pentru înțelegerea mecanismelor reale.