Musca nu-i decât o aluniță înaripată

Se mai naște ocazional din câte-un nor un polițist

C-un nimb tras peste cap ca o cască de înot

Și-și înfige imediat cârligele din vârful ghearelor în cauciucul cerului

Și-l patrulează-n tropote.

Acum e noapte.

Cerul e senin.

Mărunte, se văd găurile de aer înfipte cu un ac în sfera neagră de carton

De cel ce ne colecționează.

Îmi văd fermoarul ce-mi despică ființa-n două,

Îi simt colții nichelați ce-mi ciupesc carnea.

Simt vibrația sângelui ce-ncearcă să străbată granița metalică

Și artificiile-n care se sparge de zid.

Apuc capătul de sus al fermoarulu

Și, cu riscul de-al știrbi, îl trag.

Devin o gură imensă, verticală, ticsită de spini încolțiți din carnea buzei,

Mă casc enorm, de-mi pocnește mandibula,

Iar organele-mi atârnă spânzurate de mațe.

Sângele-mi plonjează sugrumat într-un scuipat

Și se sparge de podea și se-ntinde pe spate, pe tot spatele, pe toată podeaua.

Prinsă cu coada-i lungă de tapițeria mea,

Înfiptă-n mine cu rădăcini cârlionțate,

O muscă clocită din pata de cerneală ce-a curs accidental din stiloul lui Dumnezeu atunci când m-a scris

Țâșnește ca din tanc

Și-și despăturește aripile până la capacitatea lor maximă,

Până ajung cât două autobuze,

Până mătură cu marginile pereții încăperii.

Zboară spasmodic,

Trăgându-mă, târându-mă după ea, de-mi pliază invers coloana

Si-mi pocnesc vertebrele ca bomboanele efervescente-n gură.

Musca se zbate răstit.

Musca are o greutate catastrofală ce răstoarnă orbita sistemului solar;

Musca propune teoria muscocentristă și e acceptată imediat ca adevăr.

Corpu’-mi, cu oasele pulverizate-n sare,

Își flutură cele două jumătăți și-ncearcă s-o plesnească,

Dar e departe.

Prea departe.

Devin mic, un copil născut prematur din apă

Și pereții iau forma mâinilor mamei mele, mă apucă, încearcă să mă ridice,

I se ard palmele în locurile prin care mă scurg pe podea, picur fără contur printre degetele mamei mele

Și sfârâi în sângele-mi încins.